miercuri, 7 iulie 2010

Prima atestare a numelui istoric ROM la Kogalniceanu Mihail


In lucrarea "Esquisse sur l'histoire, les mœurs et la langue des cigains, connus en France sous le nom de Bohémiens, suivie d'un recueil de sept cents mots cigains"
scrisa de Mihail Kogalniceanu apare la pagina 29 in editia originala numele ROM.
Dau mai jos fragmentul:

Rom^ homme, ace. roma^ pl« romen.
Romni^ femme, ace. romnia^ pl. romniên.

http://ia351402.us.archive.org/2/items/esquissesurlhis00koggoog/esquissesurlhis00koggoog.pdf
===================================================================================

The English Gipsies and Their Language, by Charles G. Leland, [1874], noteaza ca limba si rasa se numeste Rommany.
http://sacred-texts.com/neu/roma/egl/index.htm
http://romani-india.blogspot.com/2010/07/prima-atestare-numelui-istoric-rom-la.html

De notat pentru Scipione si tot blogul saccsiv:
si acum in India exista triburi ce se numesc ``Ram`` !
in limba hindi din ziua de azi o femeie frumoasa se numeste ``ramni`` -``ni`` fiind sufixul folosit pentru feminin in toate limbile Indiei.Exact ca in romani:RAMNI sau ROMNI caci Ram sau Rom inseamna barbat sau om de etnie Roma.Manush insemnand om in sensul larg, exact ca in sanskita :manush.

Puranimos romano

Date precise cu privire la apariţia romilor în Ţara Moldovei nu sunt cunoscute pînă în prezent. Lipsa documentelor se datorează în primul rînd, vitregiei vremurilor, precum şi instabilităţii modului de trai al locuitorilor care din pricina năvălirilor barbare se refugiau adesea în munţi, luînd cu sine numai lucruri de primă necesitate. Primul document ce atestă prezenţa lor în acest teritoriu, menţionează statutul de robi a romilor: „8 iulie 1428 – Domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun, dăruia Mănăstirii „Adormirii” din Bistriţa, 31 de sălaşe de „ţigani” (celiadî ţiganî)”. Această menţiune este atestată şi la M. Kogălniceanu care relatează în scrierile sale că romii au pătruns în Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun, care le-ar fi dat „aerul şi pămîntul pentru a rătăci, focul şi fierul pentru forjat”. Totodată, autorul susţine ideea că romii şi-au făcut apariţia concomitent în Moldova, Ungaria şi Germania în al nouăsprezecelea an al domniei lui Alexandru cel Bun (1417), însă această opinie nu este confirmată documentar. Ulterior, sunt amintite în ordine cronologică daniile oferite de domnitori mănăstirilor Moldoviţa (1434), Probota (1443) etc., unde romii erau dăruiţi în calitate de servitori. Astfel, în Moldova ca şi în Muntenia, romii de la primele atestări documentare, au avut acelaşi statut social privat de libertate, cu trecerea timpului numele de „rom/ţigan” devenise sinonim cu acela de „sclav/rob”[Grigoraş N., 2000, p.76].

În istoriografia română originea robiei în principatele dunărene nu a constituit obiectul unui studiu independent, în general, fiind primită ideea că originea robiei este anterioară constituirii Ţării Moldovei. Istoricii N. Iorga, M. Kogălniceanu, G. Potra, Th. B. Scurtulescu, considerau că romii erau iniţial robi ai tătarilor, fiind ulterior preluaţi de populaţia română după ce aceştea (tătarii) au năvălit masiv în acest teritoriu din Caucaz după 1241. Alţi autori, printre care se evidenţiază printr-un studiu mai aprofundat Al. I. Gonţa, explică apariţia robiei în ţările române prin luptele băştinaşilor cu diferite popoare, inclusiv cu tătarii, luptă în care prizonierii capturaţi împreună cu servitorii lor (printre care un grup masiv îl constituiau romii fierari şi potcovari) erau transformaţi în robi [Achim V., 1998, p.31]. Această argumentare se pare a fi cea mai plauzibilă, fiind în mare parte confirmată şi de cronicile perioadei date. În epoca medievală, războaiele de agresiune au fost pentru majoritatea popoarelor modul cel mai rapid de îmbogăţire, prin turmele de vite acaparate şi mai ales prin captivi luaţi, care erau ulterior antrenaţi la munci silnice. Cauzele acestei înrobiri masive au fost influenţate de un caracter strict economic, şi anume nevoia acută de braţe de muncă ce era resimţită în ţările române în această perioadă. Poporul moldovenesc, cu poziţia sa geografică în care s-a născut şi s-a dezvoltat, a fost, din veacul al treilea după Hristos, victimă la o serie de năvăliri din partea multor popoare, începând cu goţii şi terminînd cu tătarii. Toate triburile care s-au succedat în acest neîntrerupt şir de migraţii nu şi-au însuşit, desigur, numai bunurile materiale de care aveau nevoie, ci şi oameni captivi. Fără nici o îndoială că soarta prizonierilor de război nu era decît robia. După cruciade, cînd ţările române, prin poziţia lor, participau la marele comerţ, numărul redus al ţăranilor şi faptul că aceştia nu erau buni meşteşugari, mai ales fierari, de care acum era mare nevoie, i-au determinat pe domnitori şi pe stăpînii feudali să-i constrîngă pe romi să se fixeze pe domeniile lor; aceştia pierzîndu-şi astfel libertatea. În Moldova, marea majoritate a romilor au fost aduşi din Ţara Românească (care la rîndul lor, au ajuns aici prin filiera balcanică, şi nicidecum caucaziană). [Sali N., Duminica I., 2006, p.41].

Documentar se atestă o permanentă deplasare de romi din Ţara Românească în Moldova. Cronica Moldo-Germană ne informează spre exemplu: „În luna martie, în ziua 7 anul 6979[1471], într-o joi, a pătruns Ştefan voievod în Muntenia şi în aceeaşi zi, a avut o mare bătălie cu Radu voievod, pe un cîmp, lîngă un tîrg numit Soci. Acolo a omorît multă oaste şi le-a luat 17.000 de ţigani (romi) cu dînsul în robie”. La fel, Letopiseţul Ţării Moldovei (autor Gr. Ureche), relatează alt caz relevant de capturare în robie a romilor, în urma războaielor duse între domnitorii Ştefan cel Mare (Ţara Moldovei) şi Radu cel Frumos (Ţara Românească): „A luat Ştefan Vodă cetatea Teleajănului (1 octombrie 6982 [1474]) şi a tăietu capetele pîrcălabilor, şi muierile lor le-au robitu, şi mulţi ţigani au luat şi cetatea au ars-o”. Cu toate că unii autori contestă cifrele exagerate de romi luaţi în robie, totuşi aceste relatări exprimă pe deplin amploarea fenomenului robiei în ţările române [Portret în..., 2004, p. 23-24, 53].

Cauza ce a stat la baza hotărîrii romilor de a rămîne în Moldova, nu este pe deplin elucidată. Spre deosebire de majoritatea confraţilor lor, ce au migrat în Europa Occidentală şi de Est, ulterior în Ucraina şi Rusia, aceste şatre nu au fost de acord de a-şi pierde libertatea şi de a fi luate în robie, alegînd calea migraţiei continuie în detrimentul sedentarizării forţate. Totuşi, robia în Moldova era mai “uşoară”. Primul lucru, şi cel mai important, era că robul din Moldova nu putea fi condamnat la moarte de stăpînul său. Avem mărturii şi hrisoave domneşti prin care boierii, care îndrăzneau să ucidă un rob, erau aspru pedepsiţi. Robii romi moldoveni se bucurau de o libertate economică mult mai mare decît în dreptul roman, având posibilitatea de a stăpîni o mică proprietate de care dispuneau după voinţa lor. Orice tranzacţie contractuală asupra bunurilor sale cu terţe persoane era valabilă în faţa oricărei instanţe din ţară. Avînd dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, robul putea vinde, cumpăra, dona şi testa. Spre deosebire de sclavul roman, robii din Moldova aveau dreptul să apară în faţa instanţelor judiciare, spre a-şi dovedi drepturile sale. Pe de altă parte, faptul de a deveni robi a romilor în acest teritoriu, este condiţionat de gradul înalt de toleranţă a populaţiei autohtone, spre deosebire de occidentali, unde romii erau prigoniţi în permanenţă de instituţiile opresive statale şi clericale. Robia romilor în Moldova apare în documentele emise de cancelaria ţării în secolele XV şi XVI ca o instituţie patronată de stat. Autoritatea centrală a statului feudal, reprezentată prin domnie, înzestrată cu cele trei puteri, legislativă, judecătorească şi executivă, pe care le exercită asupra locuitorilor, avea în acelaşi timp şi latitudinea de a dispune de robii prinşi în lupte, împărţindu-i dregătorilor ori mănăstirilor. Ceea ce trebuie de remarcat, însă, e faptul că atît în Ţara Românească cît şi în Moldova, primele danii cunoscute documentar sunt făcute mănăstirilor şi numai după aceea apar şi boierii, ca stăpîni de robi. Deşi numărul actelor moldoveneşti care cuprind informaţii despre ţigani în înţelesul de străini robi nu sunt aşa de multe, totuşi ele sunt suficiente şi destul de bogate în date pentru a putea reconstitui starea socială, economică şi juridică a ţiganilor robi şi a instituţiei robiei în Moldova în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Ceea ce ne lipseşte din aceste izvoare sunt numai menţiunile despre cum au apărut ei în Moldova şi când vor fi transformaţi ei în robi, căci din actele domneşti îi putem constata existînd, doar, ca robi, în puterea statului, chiar de la începutul sec. al XV-lea, fără alte amănunte explicative [Scurtulencu Th. B., 2002, p.12].

Clasificarea populaţiei de robi ţigani din Moldova, trebuie să aibă la bază criterii precise, care să evite eventualele confuzii şi suprapuneri, care apar adesea în literatura privitoare la această problemă. Primul criteriu, esenţial, este cel al apartenenţei de stăpân. Primul care aplică această clasificare în practică a fost domnitorul Ţării Moldovei, Vasile Lupu. Din acest punct de vedere, Pravila lui Vasile Lupu (un cod de legi adoptat în 1646) prevedea că robii ţigani se împărţeau în robi domneşti, robi mănăstireşti şi robi boiereşti.

Mihail Kogălniceanu, împarte robii domneşti din Ţara Moldovei în patru categorii:

1) Rudarii sau aurarii care aveau singuri dreptul de a căuta aurul în rîuri şi în nisipul munţilor, plătind o dată pe an fiecare doamnei (soţia domnitorului) ca dar trei sau patru drame (1dram = 3,23 g) de aur. Din timpul prinţului Cantemir, prinţesa Moldovei primea un tribut de 1600 drame sau 4 ocale de aur pur. În 1764, Ştefan Racoviţă a primit de la aurarii săi, al căror număr urca la 240 persoane, 1254 drame de aur fin. Rudar – ţigan aurar, vine probabil de la rudărie – groapă de unde se scot metale. (sensul corect al cuvântului rudar, în prezent, este lucrător, cioplitor în lemn).

2) Ursari sau dansatorii ursului, mergeau prin oraşe şi sate cu urşi prinşi de mici din munţii Carpaţi şi pe care i-au dresat pentru diferite dansuri – „tananaua”. Pentru prevenirea accidentelor, romii aveau grijă să tocească unghiile şi dinţii şi de a le arde uşor ochii acestor animale pentru ca să nu vadă prea clar. Totodată, urşii erau folosiţi şi în calitate de tămăduitori a diferitor boli, spre exemplu, la călcatul şalelor. Aceşti ţigani, dintre care unii erau geambaşi (vânzători de cai), plăteau guvernului un tribut anual între 20 şi 30 piaştri (monedă de argint).

3) Lingurarii erau cei ce făceau linguri, coveţi şi vase din lemn; ei plătesc acelaşi tribut ca şi ursarii şi erau cei mai civilizaţi dintre cele patru clase de robi ţigani ai domnitorului. Ei sunt primii romi care începuseră să-şi construiască locuinţe fixe la periferia satelor ce se aflau în preajma pădurilor.

4) Lăieşii erau oamenii fără căpătîi şi fără o meserie fixă. Erau muncitori salahori, constructori, fierari ca şi fabricanţi de pieptene din os. Erau ţiganii cei mai corupţi şi cei mai liberi, în acelaşi timp, aveau permisiunea de a colinda pe întreg cuprinsul ţării. Ei plăteau statului un tribut anual de 30 de piaştri şi aveau libertatea să-şi pască caii în împrejurimile drumurilor şi satelor. Majoritatea lor trăiau din furturi şi prădăciuni. Deşi sunt foarte îndemnatici în tot ceea ce fac, ei muncesc foarte puţin, îşi petreceau ziua dormind, iar noaptea mergeau după pradă. Atunci cînd lucrau, ei preferau să confecţioneze diferite obiecte din metalel ( chei, cuie, osii pentru căruţe) pentru necesităţile ţăranilor cu care veneau în contact. Pentru toate aceste lucrări rudimentare se folosesc de scule de fierărie pe care le cară după ei. Tot această categorie de ţigani se ocupa cu confecţionarea armelor (puşti, suliţe, săbii, etc.). În timp ce bărbaţii dormeau sau lucrau, femeile ieşeau în drum ghiceau şi dezlegau visele, promiţînd celor ce le ascultă bani mulţi şi soţii tinere şi fidele.

Nici una dintre cele patru clase de ţigani descrise de Kogălniceanu nu avea locuinţe fixe. Vara ei locuiau în corturi, iar iarna în locuinţe sub pământ (bordeie) pe care le săpau la marginea pădurilor în apropierea unor sate, unde îşi puteau pune în valoare talentul de meşteşugari şi în acelaşi timp puteau să fure. Zece până la cincisprezece familii (sălaşe) erau sub conducerea unui bărbat ales de către aceştia. În Moldova aceşti conducători se numeau juzi, care erau subordonaţi unui bulibaşa. Aceşti bulibaşi erau aleşi din familii care dăduseră deja asemenea conducători, erau mai înaintaţi în vîrstă, mai bine îmbrăcaţi şi mai impunători. Alegerea se făcea în aer liber, în prezenţa tuturor, iar cel ales era aruncat de trei ori în sus. Odată cu terminarea ceremoniei, romii se despart mîndri ca nişte prinţi electori ce tocmai au desemnat un împărat. Pentru a se distinge din mulţime, juzii şi bulibaşii purtau barbă şi umblau călare, cu o mantie de purpură, ciubote roşii sau galbene, cu o căciulă din piele de miel semănînd a bonetă în stil frigian şi un bici din trei curele cu care pedepseau ţiganii prinşi la furat sau cu alte netrebnicii. Juzii şi bulibaşii erau confirmaţi de către conducătorul militar al ţării – marele hatman. Bulibaşii plăteau hatmanului tributul strîns cu ajutorul juzilor, fixau taxele, comunicau voinţa stăpînirii, judecau în anumite condiţii; astfel bulibaşii se bucurau de o autoritate destul de mare asupra confraţilor lor, romii se temeau de ei mai mult chiar decît de hatman şi de domnitorul însuşi. Din tributul pe care-l strîngeau, bulibaşii încasau doi piaştri la sută, aveau dreptul de a-i pedepsi pe cei vinovaţi şi erau datori să dea guvernării socoteală de locul în care se aflau supuşii lor [Kogălniceanu M., 2000, p. 243-245].

Grupul cel mai numeros dintre robii particulari l-au format cei mănăstireşti, proveniţi în cea mai mare parte din donaţii domneşti şi boiereşti. Pe diverse căi, mănăstirile au ajuns să stăpânească un număr foarte mare de robi ţigani. Biserica a popularizat şi susţinut ideea legitimităţii robiei, a robului bun, credincios şi harnic. Robii mănăstireşti au avut un regim juridic şi de viaţă deosebit de cel al robilor domneşti. Depinzând de stăpân, fiind legaţi de curţile mănăstireşti, libertatea de mişcare a robilor ţigani era foarte restrînsă şi controlată îndeaproape. A fost o perioadă de timp, cînd o parte din rezervele de pământ ale mănăstirilor erau lucrate numai de robi. Cantitatea de muncă cerută robilor depindea numai de pretenţiile stăpînului. N-a existat nici un fel de prevedere legală care să fixeze îndatoririle în muncă. Robii mănăstireşti care locuiau în jurul sau chiar în incinta mănăstirii erau obligaţi să facă diferite muncii speciale. Robii romi erau folosiţi fie la munca cîmpului, fie ca meseriaşi. Atunci cînd nu aveau ce să facă în cîmp, erau folosiţi la tăiatul şi căratul lemnelor. Roabele erau folosite la toarcerea lînii. Cînd lucrau în alte părţi, robii romi erau oprimaţi prin intermediul unor sume de bani pe care trebuiau s-o plătească mănăstirii. Biserica a tras foloase şi de pe urma “hicleniei” (confiscarea avuţiei) boierilor, fiindcă unii dintre robii acestora, preluaţi de domni, erau dăruiţi episcopiilor sau mănăstirilor. Motivarea de bază a daniilor domneşti şi a celor boiereşti de robi ţigani mănăstirilor era ca, egumenul şi călugării să le facă pomeniri anuale şi să se roage pentru ei, pentru înaintaşii şi urmaşii lor.

Faţă de Ţara Românească, numărul robilor dăruiţi de domnii moldoveni mănăstirilor, în secolul al XV-lea, este redus. Dania lui Alexandru cel Bun din 8 iulie 1428, este cea mai mare şi conţine 31 sălaşe de ţigani. Următoarele făcute de fiul său, Ştefan Voievod mănăstirii Moldoviţa (12 iulie 1434) şi mănăstirii Probota (1 mai 1443) cuprind de la două până la patru sălaşe. Numai Ştefan cel Mare a făcut o danie, la 16 martie 1490, mănăstirii Putna, de 11 sălaşe de robi. Nici în secolul al XVI-lea daniile de robi făcute de domnii moldoveni mănăstirilor nu sunt prea mari, variind între unul şi douăzeci de sălaşe. Vom avea astfel, la mănăstirea de la Dobrovăţi – 18 sălaşe de ţigani, la Pângăraţi 3 sălaşe, la Berzunţ 18 sălaşe, la Secu 10 sălaşe, la Sf. Sava din Iaşi şi în satul ei, Stroieşti, 13 sălaşe, la Agapia 4 sălaşe, la Aron Vodă 6 sălaşe, Dragomirna, cu 8 sălaşe, şi cea de la Solca, zidită de Ştefan Tomşa, cu 10 sălaşe de ţigani [Gonţa Al. I., 2000, p.189-190].

Trebuie de menţionat însă, că numărul robilor acestor mănăstiri creşte repede datorită şi daniilor făcute de boieri, care în general, au depăşit pe cele domneşti, precum şi înmulţirii lor prin naştere. Numărului robilor mănăstireşti a sporit şi prin căsătoria oamenilor liberi cu ţigănci sau ţigani ai mănăstirii. Regula a fost că aceşti oameni să devină robi, ei şi urmaşii lor. Interesant este că nu numai oameni “fără căpătâi”, ci chiar şi unii care aveau o oarecare situaţie acceptau să între în categoria robilor prin asemenea căsătorii, fiind „vrăjiţi” de frumuseţea roabelor rome. Un oarecare, Vasile Timiraşul, la 14 noiembrie 1755, a dat un zapis egumenului de la mănăstirea Neamţ, prin care declară că s-a “învoit” de bună voie să se căsătorească cu o fată a lui Găgea ţiganul “ţigancă dreaptă a mănăstirii”, pentru care s-a dat “rob mănăstirii ca şi dânsa”. Şi mai adăuga că nu numai el, dar şi feciorii şi nepoţii săi aveau să rămână robi în veci ai mănăstirii. În secolele XVII-XVIII, înrobirea prin intermediul căsătoriei era relativ des întîlnită. Acest fapt a produs încălcarea vechilor norme ale obiceiului pămîntului, deoarece persoanele libere căsătorindu-se cu roabe ţigance (şi invers) deveneau robi. În 1743, Aşezământul lui Constantin Mavrocordat stabileşte, că românul (sau românca) ce se căsătoreau cu un ţigan, nu mai poate fi transformată în rob. Procesul dat a fost oarecum oprit, în 1785, cînd prin Sobornicescul hrisov se interzic căsătoriile între un moldovean şi o ţigancă (şi invers) şi declară nevalabile aceste căsătorii, iar copiii născuţi din asemenea căsătorii sunt consideraţi ţigani. Există un mare număr de documente care privesc stăpînirea mănăstirilor asupra robilor. În arhivele acestor lăcaşe se păstrează actele de donaţie şi de întărire date de domni, cele de donaţie din partea boierilor, statistici şi izvoade (liste) etc.; în unele se consemnează, cu detalii, provenienţa robilor, numele lor şi al copiilor pe care-i aveau, meseria şi chiar eventualele procese avute cîndva pentru ei. [Gonţa Al. I., 2000, p.189-190].

În sfârşit, ultima categorie de robi, robi de categoria III, erau romii boiereşti sau particulari. Robii boiereşti proveneau din danii domneşti, cumpărări, moşteniri, zestre şi pradă de război. Daniile de robi făcute de domni erau de obicei legate de sate, poiene, bălţi. Aceasta arată că robii locuiau pe moşiile dăruite de domni boierilor. Boierii dispuneau de deplin de robii lor, ca de orice bun mobil sau imobil, îl puteau vinde, dona, schimba, zălogi, lăsa moştenire etc. Vînzările şi cumpărările, ca şi împărţirile, erau întărite de către domni. Robii au constituit pentru boieri o sursă ieftină de braţe de muncă. În economia unui domeniu boieresc robii au jucat un rol important, în primul rînd ca servitori şi meşteşugari, dar, într-o măsură mai mică, şi ca lucrători agricoli. Ştiri cu privire la boierii moldoveni proprietari de robi, găsim în documentul cu data de 22 septembrie 1411, când Şoldan Petru a fost miluit cu satul de robi de pe Şomuz numit Tămîrtăşeuţi. Şoldan Petru este primul boier proprietar de robi cunoscut nouă astăzi din Moldova şi Ţara Românească. În general, însă, boieri dăruiţi cu robi ţigani, atît în sec. al XV-lea cît şi în al XVI-lea, sunt foarte puţini. Am putea semnala aici pe marele vornic Petru Hudici, dăruit cu 2 sălaşe de ţigani la curtea lui de la Mândreşti pe Siret, la 14 aprilie 1435; pe Oancea marele logofăt, dăruit la 15 iulie 1445, cu sate pe Răut şi Satul Mare în ţinutul Suceava şi cu 3 sălaşe de ţigani; pe Mihul marele logofăt, fiul protopopului Iuga, cu satul Vânători de pe Bistriţa şi cu 6 sălaşe de ţigani, la 25 ianuarie 1446; pe Ivan Porcu paharnicul domniei, dăruit la 27 iulie 1448 cu satul şi curtea lui de la Porceşti, pe Valea Neagră şi cu 11 sălaşe de ţigani. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, daniile domneşti de robi ţigani au continuat să se facă dintre aşa-zişii robi domneşti sau din cei veniţi în ţară şi consideraţi ca atare. Asemenea danii primeau boierii care făcuseră domnului servicii deosebite, consemnate în documente sub formula: “pentru credincioasa slujbă”. Alexandru Ioan Calimach, domnul Moldovei, dăruieşte în 1798 nişte ţigani lui Petrache Cazimir, fost mare stolnic; “spre răsplătirea slujbelor sale ce-au slujit şi slujeşte ţării acesteia cu credinţă şi cu silinţă”. Afară de rezerva domnească pe care nu o ştim niciodată cît de mare era, din lipsa măcar a unui catastih rămas până acum, boierii aveau drept de a avea robi proveniţi din dreptul sabiei – jus gladii, dar întărit de domn [Potra G., 2001, p.87-90].

A doua clasificare importantă a robilor romi este propusă de Ioan C. Panaitescu, ce are la bază un criteriu mai complex de categorisire a robilor în dependenţă de modul de viaţă şi meşteşugurile practicate de romi în perioada medievală. Astfel, cercetătorul clasează robii ţigani, în trei categorii: Nomazi, Şătrari şi Vătraşi.

a) Ţiganii nomazi se numeau toţi aceia care nu aveau nici un căpătâi, nici un adăpost, umblau vagabonzi din loc în loc, din ţară în ţară, trăind ascunşi prin pădure, purtîndu-şi copii în cîrcă.

b) Ţiganii şătrari, zişi şi de laie, se numeau acei romii care deşi practicau un mod de viaţă nomad, aveau totuşi, corturi ambulante (şaraban) unde se adăposteau în şatrele lor. Aceştia la rîndul lor, după meşteşugurile pe care le făceau, aveau diferite numiri, aşa ca:

b1) Lingurari, se numeau acei care prelucrau articole din lemn ca: linguri, coveţi, albii, doniţe, lopeţi, furci, fuse pentru tors lînă, războaie de ţesut, gherghefuri etc. Ei îşi aveau aşezate şatrele lor prin păduri, unde găseau şi material pentru executarea meseriei lor;

b2) Fierari, care confecţionau diferite articole de fierărie: zăvoare, belciuge, scoabe, cîrlige, balamale, lăcate, bineînţeles în mod primitiv, însă erau de mare folos locuitorilor, căci în perioada dată aceste articole erau aduse din străinătate în puţine cantităţi, care nu erau suficiente pentru toate cerinţele. Aceştia îşi aveau aşezate şatrele pe la marginea satelor şi a tîrgurilor;

b3) Potcovari, aceştia aveau specialitatea lor de a confecţiona potcoave şi cuie (caele) pentru potcovitul cailor, meserie specială a lor, pe care continuă să o practice pînă în prezent. Ei se aşezau pentru înlesnirea meseriei lor unul lîngă altul, deaceea şi astăzi vedem străzi care se numesc a potcovarilor;

b4) Spoitori. Spoitul vaselor de aramă, un articol foarte indispensabil gospodăriei şi care necesită curăţirea lor prin spoire. Acest meşteşug este specialitatea romilor, care au rămas brevetaţi în această specialitate, căci nu au fost întrecuţi de nimeni pînă în prezent. Unii din ţigani au încercat a lucra articole mai fine în argintărie: din ei s-a format casta argintarilor.

b5) Zlătari, se numeau romii domneşti care strîngeau aurul din nisipul rîurilor, însă din cauză că nu mai puteau plăti birul către stăpînire, au trecut robi la boieri. Pe la începutul sec. al XVI-lea ei erau aşezaţi pe locul unde s-a clădit biserica din Zlătari, de unde şi-au luat numele. O parte din aceşti ţigani erau cărămidari, zidari şi salahori. Multe din clădirile frumoase ale boierilor de la ţară şi chiar din oraşe, au fost lucrate cu ajutorul robilor, care drept plată, de multe ori nu primeau nici mîncarea cuvenită;

b6) Ciurari. Aceşti meseriaşi nu lucrau decît ciure mici şi ciure mari: cele mici pentru cernutul făinii, iar ciurele mari pentru curăţitul grînelor. Însă, cu timpul fabricile au început producerea acestor articole mult mai perfecţionate, cele ale romilor nu au mai erau la fel de bine vîndute. Cu toate acestea, meseria lor a fost de mare interes în perioada medievală pentru populaţia locală, deoarece pînă la apariţia acestui grup de romi, făina nu se cernea, iar grînele se vînturau cu lopeţile.

b7) Ursari. Erau apreciaţi, căci nefiind în ţară nici menajerii, nici circuri, cînd apăreau ţiganii cu ursul, aproape toată populaţia se aduna să-i vadă. De aici şi proverbul: „Se ţine lumea după el ca după urs”. Ţiganii plecau după reprezentaţie cu sacul plin de făină şi cu gologanii în pungă. Ei nu se mulţumeau, numai să joace ursul, ci totodată, să calce pe bolnavii care sufereau de şale, sau vindeau cîteva fire de păr de urs, ca bune pentru sperietură.

Ţiganii, cărora nu le-au plăcut meşteşugul părinţilor, de lăcătuşi, potcovari, spoitori etc., au părăsit aceste ocupaţii căutîtndu-şi o altă meserie mai rentabilă, şi cu timpul au deveni ţolari. Cumpărînd haine vechi cu un preţ mic de la persoanele înstărite sau făcînd schimb, oferind diferite articole de menaj ca: farfurii, sticle, căni, pahare, cratiţe etc., în schimbul unor haine ponosite, pe care ei le prelucrează, vînzîndu-le cu un alt preţ la populaţia săracă.

c) Ţiganii de vatră (vătraşii). Aceştia, fiind meseriaşi, însă, din cauză că nu puteau să-şi plătească dările către stat, se treceau de bună voie robi boiereşti sau mănăstireşti, care erau obligaţi să răsplătească dările lor către stat. Căci de alt avantaj nu se bucurau, erau robi neîmbrăcaţi, flămînzi, nedormiţi, desculţi. În schimb, însă erau bătuţi şi dispreţuiţi, consideraţi mai rău ca animalele, nu se vorbea de ei ca de o fiinţă omenească, ci ca de un animal. Se zicea atîtea suflete de ţigan, ca şi cum s-ar fi zis atîtea suflete de vită.

Totodată, vînzarea de robi în sec. XVIII, în timpul stăpînirii fanariote, ajunsese să se facă pe o scară atît de întinsă, încât robii erau special îngrăşaţi înainte de vînzare, deoarece fiind vînduţi cu cîntarul, valoarea lor depindea de greutatea pe care o aveau. Ocaua de carne de rob se vindea cu doi galbeni, roaba (femeia) era plătită mai puţin cu o treime decît bărbatul, iar copii nevîrstnici cu jumătate de preţ. Chiar şi sugarii se vindeau cu cîntarul. Cei mai puţin preţuiţi erau „ţiganii bătrâni şi sterpi” [Panaitescu I.C., 1928, p. 35-40].

Presiunea aboliţionismului occidental şi colapsul precipitat al sistemului feudal aveau să determine şi în principatele dunărene abolirea „sclaviei ţiganilor”. În Ţara Moldovei, abolirea sclaviei s-a desfăşurat în trei etape:

1. Romii robi mănăstireşti sunt prima categorie de robi eliberaţi din sclavie de domnitorul Mihai Sturza la 31 ianuarie 1844, in baza legii „pentru regularisirea ţiganilor mitropoliei, a episcopiilor şi mănăstirilor îndeobşte”.

2. A doua categorie de robi eliberaţi in Moldova au fost romii robi domneşti, eliberaţi la fel de M. Sturza prin legea din 14 februarie 1844.

3. Ultimii romi eliberaţi din sclavie au fost romii robi particulari, ce aparţineau boierilor. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica abolea robia romilor boiereşti la 10 decembrie 1855 prin „ leguirea pentru desfiinţarea sclăviei, regularea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare” [Sandu M., 2005, p. 18].

BIBLIOGRAFIE:

1.Achim V., 1998. Ţiganii în istoriaRomâniei // Bucureşti: Editura Enciclopedică

2.Gonţa Al. I., 2000. „Cercetări cu privire la robia ţiganilor din Moldova în veacurile XIV-XVI”, în: Robia ţiganilor în Ţările Române. Moldova. Rromii din România – studii şi documente istorice // Bucureşti: Aven amentza

3.Grigoraş N., 2000. „Robia în Moldova. De la întemeierea statului pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea”, în: Robia ţiganilor în Ţările Române. Moldova. Rromii din România – studii şi documente istorice // Bucureşti: Aven amentza

4.Kogălniceanu M., 2000. „Schiţă asupra istoriei, moravurilor şi limbii ţiganilor”, în: Robia ţiganilor în Ţările Române. Moldova. Rromii din România – studii şi documente istorice // Bucureşti: Aven amentza

5.Panaitescu Ioan. C.1928. „Robii. Aspecte ţigăneşti” // Bucureşti: Tipografiile României Unite

6.Potra G., 2001. Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România // Bucureşti: Curtea veche

7.2004. Portret în cronică: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004) // Suceava: Muşatinii

8.Sali N., DuminicaI., 2006. Emergenţa societăţii civile. Romii în Republica Moldova: între toleranţă şi prejudecăţi // Chişinău: Monograf

9.Sandu M., 2005. Romii din România: repere pri istorie // Bucureşti: Vanemonde

10. Scurtulencu Th. B., 2002. „Situaţia juridico-economică a ţiganilor în Principatele Române”, în: Rromii în istoria României. Antologie şi bibliografie // Bucureşti: Aven amentza
http://ionduminica.wordpress.com/2009/02/18/statutul-romilor-moldoveni-in-perioda-medievala/

De vandut tiganca tanara

Cu privire la originea ţiganilor există multe răspunsuri. După documente istorice româneşti, ţiganii au intrat în Europa odată cu ultimele invazii mongole, fiind luaţi robi de către tătari, aceasta fiind şi calea celor care-au intrat în Principatele Române (la jumătatea secolului al XIII-lea), după cum afirmă şi marele istoric Nicolae Iorga.
Chiar dacă unele teorii cu privire la originea ţiganilor sînt probabile, iar altele reale, certă rămîne direcţia Orient-Occident şi faptul că farmecul vieţii asiatice s-a pierdut pe măsura pătrunderii acestora în ţările Europei Occidentale. (Mihai Merfea, Ţiganii - Integrarea socială a romilor, 1991).
Fiind aduşi în România ca robi, aceşti oameni au fost trataţi, vreme de cîteva secole, ca nişte obiecte vorbitoare. Elveţianul Emile Kohly, într-un memoriu tipărit la Iaşi în 1841, adresa următoarea întrebare: "Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate, atîta timp cît se va putea citi într-unul din jurnalele voastre: de vîndut o ţigancă tînără?"
Dacă în Evul Mediu romii din Ţările Române au avut condiţia de robi, fiind privaţi de libertate şi alte drepturi, în Epoca Modernă, factorii politici ai timpului, începînd cu Alexandru Ioan Cuza, şi-au schimbat viziunea adoptînd un set de măsuri prin care anumite categorii de romi au fost scoase din vechea lor condiţie socio-juridică şi transformaţi în oameni liberi, însă antisemitismul din perioada celui de-al Doilea Război Mondial le-a oferit ţiganilor, din nou, o soartă tragică, datorată închiderii acestora în lagăre de concentrare, în ghetouri şi în lagăre de exterminare, sau deportării lor în Transnistria.
Maria GOLBAN

http://www.ziarulfaclia.ro/Comunicare-intercultural%C4%83-1-PROBLEMELE-ROMILOR-%C5%9EI-INTEGRAREA-LOR-EUROPEAN%C4%82+38774

Pentru plagiatori

PRIMA GRAMATICA ROMANI

``Lehrbuch des Dialekts der deutschen Zigeuner von Franz Nikolaus Finck``

editata in Marburg anul 1903

link:
http://books.google.com/books?id=qC0JKCY9EYsC&pg=PR8&lpg=PR8&dq=Lehrbuch+des+Dialekts+der+deutschen+Zigeuner+von+Franz+Nikolaus+Finck&source=bl&ots=B82wUATtlM&sig=Uzm3_R5hhg0g3FTjSMHr1dq4Enc&hl=en&ei=SdU0TOabAuiXOIf5yJgC&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CBYQ6AEwAQ#v=onepage&q&f=false